Pesteri cu gheata

Pesteri cu gheata



Motto: “Muntii nu sunt facuti sa ne
desparta, ci sa ne inalte”
necunoscut


Inainte de Florii primesc un telefon de la prietenul Gheorghe din Oradea. Nu-l mai auzisem de câteva săptămâni. Vroia să facem o excursie pe munte de Pasti. Am vorbit 5 minute si am hotarat sa mergem in Apuseni. “Bun dar pe unde mergem?,, l-am intrebat. “Vedem ghetarii”, spune el. ,,Sunt cinci in total si putem acoperii terenul in patru zile”. Cu ocazia asta ne-am zis ca am putea face chiar un reportaj. Fiind fotograf aducea el echipamentul necesar (aparat foto, laptop pentru descarcarea pozelor si un reflector. Gandul ma dezmeticise si ma incantase, incat am acceptat propunerea instantaneu. L-am intrebat pe Paulica si am sunat la Georgiana. Amandoi au fost foarte incantati mai ales ca nu aveau planuri inca pentru Sarbatoarea Pastelui.

Zis si facut. Joi seara ne-am suit in trenul de Cluj. Am ales Clujul si nu Alba Iulia pentru a trece sa-l vedem pe George Ardelean si sa luam ceva echipament de la el. Intalnirea a fost emotionanta, mai ales ca nu-l vazusem de juma’ de an. Bineinteles ca am pierdut autobuzul de Garda, unde am ajuns foarte somnorosi pe o caldura infernala pe inserat. Gheorghe ne astepta de cateva ore bune. Ne-am imbratisat si ne-am asezat la o bere rece. Timp de o ora am vorbit in contradictoriu ca nici unul dintre noi nu a inteles mare lucru. Asa-i cand te revezi cu prieteni pe care nu i-ai mai vazut de mult. Fiecare vrea sa stie ce si cum e cu ceilalti. Oricum, am luat-o la picior pe valea Gardei in sus, pana la cabana CRSE a speologilor de la Oradea la confluenta cu Garda Seaca unde Gheorghe gasise cazare. Dupa o scurta ploaie ne instalam. Pe prispa cabanei…, caci acolo gasise cazare.
N-a mai comentat nimeni. Ne-am instalat si apoi a urmat o proiectie pe laptop a fotografiilor facute de el in ultima vreme, in ambianta sunetului ploii si al greierilor.

Dimineata am luat drumul Mununei inspre Ocoale si ghetarul de la Scarisoara. Vremea se arata promitatoare si ne indemna sa dam jos polare si pantaloni lungi care ne incingeau sub greutatea ranitelor.
Ajunsi in Ocoale vizitam micul muzeu etnografic de aici, ne salutam cu oamenii locului si pornim spre ghetar. Mergem incet, parca sa mai absorbim ceva din lumina soarelui inainte sa coboram in pestera, unde stim ca ne va astepta ,,racoarea” si umezeala ghetii milenare. In aceast perioada muntii Apuseni sunt rar vizitati de turisti. Este totusi la topirea zapezii si cum spunea un prieten: ,,Deabia acum se deschide sezonul de dormit la radacina bradului”. Custodele pesterii, om din dealul Ocoalelor, cum ii spune acolo, tocmai se tragea spre casa. Dupa ce am dat binete si am povestit ce vrem sa facem a fost de accord sa ne insoteasca inapoi si sa ne deschida poarta care strajuieste intrarea in adancul muntelui. Scara de metal, foarte trainica, coboara in serpentine cativa zeci de metrii pana la marea bolta a ghetarului. Deja aerul se raceste incet incet, incat ajunsi jos incepem echiparea cu haine groase cat mai repede. Repede a insemnat jumate de ora. Pe chipul Georgianei si al lui Paulica se putea vede emotia si bucuria. Ochii le straluceau la vederea maretiei boltei de la intrare si la vederea impunatoarei coloane de gheata lipite de peretele de vis-à-vis.

Ghetarul de la Scarisoara este unic la noi in tara, cel putin. Cei peste 50000m3 de gheata stau ascunsi in maruntaiele muntelui lasand numai doua portite de acces prin care se ajunge in Rezervatia Mare si cea Mica, dupa cum le spune. Partea nevizitabila a pesterii ascunde cele mai mari frumuseti ale ghetarului adormit acolo. Se poate patrunde numai cu aprobare si mai apoi cu echipament adecvat (coarda statica, coltari, lanterna sau lampa de carbid, blocatoare, etc) si cunoasterea tehnicilor speo si TSA. Cu atat mai bine este sa fie un cunoscator al locului cu grupul respectiv. Ne-am fi dori sa intram, numai amploarea ghetarului – cea mai mare este chiar in aceasta perioada, la topirea zapezii – nu ne-a permis, caci intrarile erau astupate, de parca nu ar fi vrut sa primeasca pe nimeni in perioada de hibernare de peste iarna. Mi-am adus aminte de broastele testoase din platoul Muntilor Macin de primavara trecuta care stateau in amortire, in groapa sapata de cu toamna, asteptand razele soarelui pentru a se urni.
Spectacolul a inceput cand am ajuns la baza balustradei de unde in lumina reflectorului se vedeau mai impunatoare ca niciodata formatiunile inghetate ale ,,Bisericii”. Niciodata nu le vazusem atat de mari. Georgiana s-a catarat pana unde s-a putut, era atat de mica intre superbele coloane de gheata. Iar Paulica privea cu ochii lui de explorator stalagmitele cu fromele lor ciudate de parca ar fi vrut sa vada prin ele. Tavanul pesterii era plin de cristale de gheata, care in lumina dadeau impresia unui cer instelat in care un invatat ar fi putut ghici inceputul lumii.

Nimeni nu mai scotea o vorba, numai click-ul aparatului foto mai deranja clipocitul picaturilor ce se desprindeau din tavan ca sa cada fix in varful stalagmitelor, care pana la urma aveau sa ajunga una cu podeaua inghetata a pesterii.
Trei ore am petrecut printre gheturile Scarisoarei, trei ore de liniste si satisfactie in fata trecutului pamantului. Ghetarul continua sa scada de-a lungul anilor, insa. Se topeste toamna pentru a renaste, prin odihna de peste iarna, primavara, dezvaluind ochiului numai o mica parte din maretia lui care se ascunde in inima muntelui.

Iesiti la drum ne intampina o ploaie marunta si ne grabim sa strangem echipamentul pentru inca patru ore de plimbare pana la Casa de Piatra, unde vom poposi in noaptea Invierii. Dand binete domnului de la pestera ne intoarcem la drum. Avem de strabatut prin padure si prin poieni pline de branduse abia rasarite. Dupa nici un kilometru de cand intrasem pe drumul forstier pe stanga vedem un indicator ce indruma turistul spre izbucul Tauz. Am fost si noi sa-l vedem. Din pacate uitasem aparatul foto in ranita care ramasese sa pazeasca drumul, oricum pustiu.

Fanul din sura te imbia la un somn binemeritat. Ne-am hotarat, fiind seara de Inviere, sa trecem pe la bisericuta satului, chair daca am aflat ca preotul nu va tine slujba in noaptea , deoarece era la biserica din Arieseni.

Bisericuta din lemn, veche de peste un secol, era foarte primitoare, mirosul de tamaie era foarte puternic in mica incinta de 6m/3m. Dainuia acolo, sprijinita in partea altarului, pe niste bolovani pusi unii peste altii, cum dealtfel sunt majoritatea caselor de aici. Statea in umbra bisericii mari, nou ridicate; dar in lumina lunii parea mult mai luminoasa decat noua surata de alaturi.

Casa de Piatra este un loc unic in Romania. Un catun de 17 gospodarii incadrate din toate partile de un brau de stanci ce-si aratau pe alocuri fata din padure. Doua drumuri sunt de aici. Una, pe unde am intrat noi, dinspre Scarisoara, (drum de masina) si alta pe unde vom pasi maine spre Padis. In sus este poiana Calineasa, pe Muntele Batrana, unde anual in iulie este mare targ, si in care munte se afla ghetarul si pestera de la Vartop. Dupa un scurt urcus printre stanci, insotiti de custodele pesterii, in dimineata primei zilei de Pasti am ajuns la intrarea in ghetar. O usoara coborare pe sub bolta cascata in padure, ne aduce in plan orizontal pe podeaua pesterii plina de bolovani. Vartopul este unul din cei mai mici ghetari din Apuseni. In fata admiram coloanele de gheata care unesc tavanul cu pietrele de pe jos. Impunatoare coloane care dau impresia (vazute de la intrare) de niste dinti intr-o gura deschisa. Aerul rece pastreaza coloanele pana inspre mai / iunie, spun oamenii. Chiar vara exista gheata in pestera. Vorbeau de pestera ca fiind frigiderul satului; si cumca pe vremuri oamenii locului isi depozitau acolo alimentele care sa ramana proaspete peste vara.

Dupa cateva fotografii, custodele pesterii ne invita sa vizitam cele trei galerii ale pesterii. Ne strecuram printre formatiunile de gheata din fundul incaperii principale – mai mult stalagmite, unite in forme ciudate unele de altele – si intram pe o potecuta in urcus pana la o poarta de fier. Un clic de cheie si un scartait scurt si ne strecuram cu lampile pe cap in prima incapere a pesterii. Ce este interesant la pestera asta este urma omului preistoric, scoasa cu planseul stalagmitic si dusa la muzeu in Cluj. Draperiile ce inconjoara pe mai multe nivele pereti incaperilor prin care trece micul lac subteran, picaturile de apa ce cad in baltile de pe podeaua pesterii, toate sunt intr-o ordine desavarsita. Linistea ne inconjoara si iesirea ne pare asa departe, desi nu sunt mai mult de 60 de metri pana la padure. Stam la lumina lampii de carbid, iar stalacmita din dreapta pare “cocosul” lui Brancus care tocmai s-a trezit si cucurigeste a ziua. […]. Aici aflam ca si jos in sat s-a bagat curent abia anul trecut in noiembrie. Si incerc sa-mi imaginez viata satului noaptea pe cand nu era curent electric. Sa fi fost ca acum in pestera, la mica flacara a lampii?
Casa custodelui pesterii este ultima din deal, avand privelistea asupra intregului loc. Stam la o pipa cu el si ne uitam la micul catun luminat de soare pe care trebuie sa-l parasim. Ne luam la revedere de la gazda si de la Casa de Piatra si apucam pe Valea Gardisoarei. Trecem pe langa pestera Coiba Mare a carei gura se casca printre copacii de peste rau si inaintam prin zapada peste glezne ramasa pe drum.
Taiem zapada cu randul. Cea mai castigata este Georgiana care este cea mai usoara. Inaintam incet spunand bancuri si batandu-ne cu zapada. Lasam drumul forestier dupa o ora jumate si intram in padure. Hotaram sa nu tinem traseul marcat si ne abatem spre varful Garda ocolind printre branduse o muchie de unde am putea avea o priveliste de ansamblu pana inspre Vladeasa. De la Scarisoara incoace ne-a urmarit cu insistenta varful cel mai inalt al Bihorului – Cucurbata Mare. Si daca drumul prin zapada a fost greut (diminutiv) (zapada fiind moale si foarte apoasa) sa vedeti cum a fost pe plai printre miile de branduse. Ti-era mila sa zbdrobesti sub bocanci chiar si o floare, iar sa te strecori era aproape imposibil. Mergeam cu capul in jos, privind la bradusele deschise spre noi. Parca albastrul cerului coborase pe pamant printre firele de iarba. Nici nu am bagat de seama cand am ajuns sus si muntii Vladesei ne priveau de departe. Pana aici nu intalnisem nici un turist. Oamenii din sat spuneau ca mai e ceva vreme pana sa apara turisti prin locurile astea.
La vremea apusului ajungem in Padis. Liniste si pace. Toata zona era sub zapada. Nici o urma de om sau de schiuri, numai de animale. In sfarsit vedeam Padisul pustiu (n-avem nimic cu zona dar vara este asa aglomerat, incat nu prea ai pe unde te ascunde de muzica si chestii orasenesti). Unul din geamurile cabanei era insa intredeschis. Am strigat dupa cineva, dupa care am sarit peste pervaz si ne-am instalat in cea mai calduroasa camera pe care am gasit-o. Somn in pat dupa trei nopti. Hmm… merge si asa. Dimineata la ora sase eram cu Gheorghe afara – faceam poze (sic!). “Sa prinzi momentul” – spunea el. Cu ochii carpiti de somn vedeam in ceata Bisericuta Motului ce strajuieste complexul de la Padis. Azi ne asteptau Cetatile Ponorului. Toti eram incantati. Georgiana si Paulica care auzisera numai povesti si privelisti, iar noi care nu mai fusesem pe acolo de un an. Zona Padisului era acoperita de zapada pana inspre Lacul Ponor (lac temporar ce se formeaza din acumulrarea apei ce curge dinspre platoul Padisului in Poiana Ponor – pe valea Bradetanului). Vara, cand apa dispare in stanca, traseul marcat trece aproape prin mijlocul poienii. Acuma stalpul de marcaj se afla la cativa metri buni de mal. Aici am vazut ceva cu totul nemaipomenit – la mal, sub apa se gaseau branduse si ghiocei deschisi ca si cum ar fi fost pe pamant. Sub apa razele soarelui le dadeau o stralucire aparte. Nu aveau sa traiasca prea mult fara oxigen dar ofereau ochiului o clipa de neuitat. “De peste 25 de cand vin aici in fiecare primavera – ne spuse Gheorghe – este prima oara cand vad lacul asta atat de mare.” Iar sorburile din stanca prin care apa isi incepea calatoria spre Cetati, erau prea mici pentru o asemena cantitate de apa. De unde atat de calma in Lacul Ponor, apa prinde viata in adancul muntelui pentru a se revarsa involburata intr-un tumult asurzitor, in Cetatile Ponorului – loc inchis din toate partile, undeva ca o gaura in pamant, adanca de peste 100 m. Aveam varianta de a merge pe deasupra braului de stanci, pe la “balcoane” (trei la numar), dar am ales punctual albastru, care ne-a dus chiar in inima Cetatii. Grandiosul portal de aproape 75 m inaltime (cel mai mare din tara de altfel), prin care apa intra vijelios inapoi in munte (in acest anotimp), ne-a aparut in fata ochilor; cel mai grandios fenomen carstic din Romania – Cetatile Ponorului. In acest portal, numit si Pestera Cetatilor Ponorului, turistii temerari pot cobori inauntru, pe partea drapta pe langa cascada, circa 400 m, dar numai cand apele sunt mici. In cazul nostru nici nu se punea problema, cetatile Ponorului erau inca sub zapada iar apa era mare. Dupa ce am inghetat bine intre zidurile Cetatii am inceput sa urcam prin zapada pana peste genunchi pe alocuri, inapoi in drum, de unde peste Poiana Glavoi am pornit spre Piatra Galbenei (1243 m). Stanca alba strajuieste spre sud, printr-un versant de 200 m Poiana Florilor. De sus, se poate vedea, in zilele senine, Cucurbata Mare, partia de schi de pe Muntele Vartop, valea Galbena, Muntele Bortig (cu avenul lui care da in ghetarul Bortigului). Piatra galbenei este unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere din Muntii Apuseni.

Scara de lemn de la intrarea in pestera era acoperita cu gheata. Am coborat cu coltarii in sala mare, incet, fara sa deranjam imensul bloc de gheata din mijlocul ei. In jurul lui erau cazuti busteni mari si frunze caramizii prin tavanul spart al pesterii. Zapada cazuta in timpul iernii acoperise blocul de gheata, aflat la cele mai mari dimensiuni din timpul anului. Ghetarul Focvul Viu statea in fata noastra impunator si tacut, mangaiat de cate o adiere de vant venita prin bolta sparta ce se casca deasupra. Combinatia coloristica de ruginiu – capetele lemnelor prinse in gheata putrezisera si, cu timpul, murdarisera podeaua inghetata a pesterii – si alb-albastruiul coloanelor de gheata creea un decor feeric. In general vara (dar mai ales la solstitiul de vara), in jurul pranzului, soarele lumineaza interiorul ghetarului, iar din contactul luminii cu gheata aceasta pare ca arde.
Avand echipamentul necesar la noi am rapelat din padure, prin tavanul spart. Coarda fiind de 45 m nu a ajuns pana jos, atarnand la trei metri deasupra planseului de gheata, chiar pe marele con din mijloc, de unde trebuia sa ne dezlegam si sa coboram cu grija. In fundul salii mari se face o galerie, in spatele stalagmitelor, ce coboara 4 m pe un tobogan de gheata pana in galeria mica. Aceasta nu este luminata natural oferind cateva concretiuni de calcar animate in tavanul pesterii precum si cateva stalagmite de gheata (mai mari sau mai mici in functie de anotimp). Pe seara am iesit din pestera cu picioarele pline de furnicaturi dureroase si bocancii inghetati bocna – de la 08:00 de cand plecasem din Padis pana aici am stat numai in zapada. A fost foarte palcuta iesirea din pestera in aerul cald care era afara. Nu ne-a venit sa credem ca de Pasti mai era atata zapada in Apuseni.
Am coborat rapid in Poiana Florior (600 m aprox diferenta de nivel), pe care am gasit-o brazdata de branduse si alte cateva specii de flori primavaratice. Vara aici este un paradis al florilor, sute de specii coloreaza pantele inverzite creind un peisaj mirific. Undeva in coada poienii am poposit intr-o mica stana, incalzindu-ne la un foc.
Dimineata am pornit spre izbucul Galbenei, dupa ce am vizitat “balcoanele”, cele doua de pe malul drept, situate mult deasupra firului Galbenei. Pe vremuri acestea au fost amenajate cu balustrade si mese din lemn de catre Czaran Gyula (Iuliu Taranu, in traducere libera, avocat de la Moneasa) prin 1905 – 1910 mai exact, fiind construite la nivel european al acelor vremuri din proprii bani, iar pe langa aceasta a mai amenajat multe trasee din zona Padis – Cetatile Ponorului. Inca o data apele inghitite de Pestera Cetatior ies la lumina prin izbucul Galbenei, printr-un izbuc de 7 m in diametru situat la baza unui perete. Apa se scurge printr-un canion ingust, cu pereti inalti de peste 200 m, uneorii chiar peste 300 m, si formeaza unul dintre cele mai spectaculoase sisteme de marmite din tara (apa coboara 100 m diferenta de nivel pe 700 m lungime aeriana). Apa Galbenei intra pentru ultima oara in munte, in “tunelul chcilor Galbenei” din care iese specatculos printr-o cascada evantai de 7 m pravalindu-se intr-un lac. Mai departe Galbena se uneste cu Bulzul (in aval de Cabana Cibela) formand Crisul Pietros, indreptandu-se spre satul Pietroasa, unde vom ajunge si noi in mers de melc pe dupa-amiaza.




Excursia a fost, pentru mine, un vis implinit dupa un an de zile de asteptari, gandindu-ma cum va fi revederea. Am avut o vreme cum nu prea vezi prin muntii Apuseni dat find ca nu ne-a plouat decat in prima seara, la Garda. Data viitoare voi merge cu Gheorghe prin locurile mele. Poate pe vaile sudice ale Fagarasului.



Ghetarii de pestera sunt o varietate a peisajului carstic. Spre deosebire de pesterile fosile sau active, ghetarii de pestera sunt foarte pitoresti. La vedere exista o crestere si o descrestere a ghetii, in functie de anotimp, aceasta luand in fiecare an diferite forme. Este ca un organism viu care respira acolo in inima muntelui. Cei mai frumosi si mai mari ghetari de pestera sunt in Austria.



Echipa: Georgiana Bungeteanu (Bucuresti – studenta), Gheorghe Vasile (Oradea – fotograf), Paul Barbelian (Bucuresti – student) si Tudor Georgescu



NOTA: Ruta pe care am parcurs-o este ruta clasica de vizitare a Muntilor Apuseni si mai ales, cu vizitarea pesterilor care ascund ghetari. Din pacate nu am ajuns la Bortig, din cauza timpului si pana la urma nici nu eram echipati sa coboram avenul de aproape 50 m pana la ghetar.

RUTA: Garda de Jos – Ocoale – Ghetarul de la Scarisoara – Casa de Piatra – Ghetarul Vartop – Cabana padis – Cetatile Ponorului – poiana Glavoi – Piatra galbenei – Ghetarul Focul Viu – Poiana Florilor – Cheile Galbenei – Valea Crisului Pietros – satul Pietroasa.

Foto: Gheorghe Vasile; Text: Tudor Georgescu


Multumiri lui Catalin Ichimescu.