Busteni-Bran

Am plecat din Bucuresti cu trenul de 23.24, hotarandu-ma cu o ora inainte sa plec la o plimbarica prin munti. Pe la 2 eram in Busteni, cu ochii carpiti de somn dupa o saptamana de munca. Am tras la Crina, care ospitaliera ca intotdeauna m-a invitat la un suc si la o felie de paine cu unt. Pe la 3 dormeam bustean. Ziua de sambata a inceput foarte lenesa. Atat ea (ziua) cat si eu. Am mancat ceva la o carciuma si am tait-o-n sus. Directia a fost stabilita inainte sa adorm, noaptea trecuta - Vf. Omu clar. Asa ca pe la 5 jumate dupa amiaza intram in statia Meteo. Pe usa cabanei era scris un mesaj "incurajator" (pentru cei care au sosit mai pe urma cu gand sa traga la cabana), ceva de genu: "Nu incercati sa spargeti usa ca e statia meteo la 50 de metri". In tura era Ciprian si cu Radu. Era ziua lui Ciprian pe care l-am serbat la un ceai si la un septic, unde ne-a luat piuitul la ce bafta a avut. Am cunoscut pe Codruta, Ana, Mihaela si Endre cu care am petrecut linistit in doze moderate de ras. Dupa un somn dulce in camera renovata de deasupra bucatariei m-am trezit cu soarele in ochi. Afara era senin, iar soarele ardea de puteai sa faci plaja la pilea goala. IN jur o priveliste de vis. In afara de Piatra Craiului unde George, irina si Sarma (am aflat ulterior in gara din brasov) se luptau cu ceata si cu ploaia, se putea vedea pana departe de la Ciucas pana peste Leaota. Dupa cafelutza de dimineata gasca a inceput sa se sparga. Ana, Mihaela si cu Endre au luat-o la vale spre Babele, iar Codruta s-a hotarat sa ma conduca pana pe Vf. Scara. Mi-am luat la revedere de la radu si Ciprian, carora le multumesc inca o data pentru ospitalitate, si am purces spre Marea Scara, ultimul varf ce ma mai despartea de cetatea branului. Primul impuls a fost sa ma dau la vale pe valea Ciubotea, dar ajungand sus am hotarat sa ma duc pe Clincea; fiind creasta evitam eventualele crevase sau rupturi ale zapezii de pe vale. Dupa o ultima tigara si inca cateva palavre cu Codruta fiecare am plecat in drumul nostru. Ea inapoi la Ciprian, eu inainte spre Clincea. Dar primul gand este intotdeauna mai bun. Asa ca nici nu am facut 20 de pasi ca s-a pus o ceata groasa chair la intrare pe muchie de m-am trezit pe niste tzancuri nestiind incotro s-o mai iua. Am stat acolo pret de doua pipe, concentrat cu fata spre muchie, doar doar voi vedea un marcaj ceva, sau vreo urma de poteca. Din pacate in zona totul era acoperit de zapada si nu am vazut nimic. NU vroiam nici sa risc intrand pe vreun valcel aiurea. Aveam impresia ca sunt prima oara pe aici. Nu mai recunosteam nimica. Intr-un final am ales primul gand. Am facut cale intoara si am ales drumul vaii Ciubotea. Dupa ceva traversee si dat pe fund pe un culoar inzapezit am ajuns la stana unde am facut schimbul plastici-bocani. In Bran am facut o mica testare a bazarului cu amintiri.
De precizat ca sambata m-a plouat dinainte de intrare pe platou pana la Omu, iar duminca a plouat in mai multe reprize, din care una de de 4 ore :)) pana in Bran. Ploaie mocaneasca indesata uneori cu aspecte torentiale. Zapada mare, apoasa si alunecoasa nu prea m-a incantat, dar se tine inca foarte bine pe valcele si vai.

In Brasov am facut jonctiunea cu George (Gheghe - noua lui porecla =))) si cu irina ca re facusera Creasta Pietrei din Ascutit pana in Funduri cu retragere prin Spirla - Plaiu Foii.








O tura exceptionala, iar ca sa nu ma plictisesc prea tare am avut parte si de ploaie si de lapovita si de soare.

Tura de la Diham in Baiu

Sambata am fost impreuna cu Matei, Raluca si cu nea Gigi la o tura scurta de schi in Muntii Baiului. Scurta si putin obositoare pentru cei care se tin foarte bine pe schiuri, pentru mine insa, trecand peste cazaturile care de care mai artistice si inovatoare, foarte interesanta si un pic istovitoare. Ziua am inceput-o la cabana Diham, unde ne-am baut cafeaua la 7 jumate dimineata (io si cu Matei) admirand rasaritul soarelui (pentru a cata oara Matei?) peste crestele Bucegilor intinse peste un cer senin sticla. Prima raza a atins Bucsoiul Mare inrosindu-i zapezile de pe creasta, apoi Stancosul Morar mergand parca inapoi spre Astrul Solar peste Costila si Caraiman. Ne-am luat la revedere de la mama Oara si i-am multumit pentru ospitalitatea cu care ne-a primit seara dinainte cand am ajuns pe la zece jumate. Cum am ajuns noi sa dormim in Diham? Sa nu aveti impresia ca am fost la ceva tura lunga si faina prin Bucegi sau prin munticelele de la poale. Plecasem vineri pe la 6 jumate dimineata din Bucuresti (oficial in interes de serviciu amandoi – Matei si cu mine) cu destinatia Busteni, unde Matei avea ceva treaba in interes de serviciu (asta pe bune). Ne-am luat tot echipamentul de schi de tura cu noi, in afaarqa de piele de foca ale lui si schiurile mele pe care le-am incarcat in masina la Bubulu acasa. De-abia asteptam sa-mi incerc noua achizitie de ski, niste Haganuri de tura, carve si foarte usoare (1,2 kile pe bucata fara legaturi). Dupa un mic dejun bine venit la Riviera la ora 12 eram pe partie la Kalinderu. Am dat cateva partii impreuna, pe o zapada buna pentru partie, fara incidente importante, apoi Matei plecand sa-si rezolve problemele. Am continuat pe partie cu Andy si cu ceva tovarsi intalniti acolo. Partia, neaglomerata iti permitea sa zburzi in voie pe unde vroiai. La ultima coborare am avut nesansa (zburdand asa in voie) ca la un viraj spre stanga sa-mi crape coca claparului LANGE (vechi de altfel ), socul rupturii de la stangul trimitandu-ma vreo 10 metri in padure (zburdand de nevoie de data asta) unde m-am imprietenit un brad. Revenind pe partie am continuat pana jos cu claparul mai mult desfacut (nu de la clape bineinteles) pana la cafeneaua din coltul telefericului unde am analizat pagubele. Claparii vor merge la gunoi, schiurile sunt excelente, iar Bubulu a facut o treaba excelenta cu potrivitul legaturilor. In timp ce eu imi ingropam claparii vineAndy si face cinste la toti care ne adunasem acolo pentru noua achizitie de clapari , tot LANGE, (hahaha) – unul din modelele de top de la aceasta firma. Cu un gust un pic amar ma indrept spre un centru de inchirieri unde ma intalnesc cu Matei care isi terminase treaba. Am probat cateva perechi de clapari si am inchiriat unii mai moi un pic pana duminica ca sa nu ratez aiurea inca doua zile de schi. Dimineata urmatoare (sambata) trebuia sa vina nevestica lui in Busteni cu trenul de la Bucuresti sa mergem la o tura pe sus pe undeva. Am hotarat amandoi ca decat sa dam banii pe cazare in Busteni si sa stam in aglomeratia micii urbe sa urcam sa dormim la Mama Oara la Diham. Zis si facut. Astfel ca la 8 jumate seara ne-am pus focile si am dat-o la deal pe “Conducta”. Pe drum au intervenit alte mici peripetii: Focile lui Matei pe care le (re)conditionase cu constiinciozitate Bubulu au inceput sa paraseasca talpa schiului si nu stiam la un moment dat de ce Matei o lua la vale cu brio la fiecare pas. Le-a incalzit sub tricou pana s-a mai uscat lipiciul (??? – vorba lu’Matei) si a luat-o la deal in noii clapari de alpin care-i veneau ca o manusa (... pe partie), iar io mi-am rupt prinzatorul din fata la una din foci in schiul lui. Mama Oara ne-a primit cu drag ca in ultimii ani de cand am crescut si ne-am “civilizat”(adica nu ne mai alearga cu maturoiul prin cabana) si ne-a dat cea mai calda camera din cabana. Am ajuns amandoi la concluzia ca am carat sacii degeaba. Drumul la vale a fost interesant, eu studiind cristalele zapezii “indeaproape”, iar Matei tinand teorii despre cum ar trebui sa fie traseele de schi de tura si anume ca nu trebuie sa cobori pe poteca turistica batuta de o gramada de bocanci ca nu prea ai cum sa te tii pe ea si te incurca toate gaurile din zapada la viraje si alte scheme folosite in coborare. Teoria am pus-o in practica amandoi alegand o coborare prin padure cam de-a dreptul dupa ce ne-am luat azimutul Gura Diham. Asta s-a dus bine prin padure si alegea drumul mai liber dintre doi copaci, eu pe de alta parte am incercat sa ma tin pe urmele lui dar nu stiu cum se facea ca mereu aveam cate un copac in fata. Dupa cateva imprieteniri din acestea si rostogoliri artistice din partea mea am dat intr-un drum forestier care in urmatoarele 10 minute ne-a scos la Gura Diham. Am luat-o pe Raluca de la gara in timp util si mai apoi pe nea Gigi s’am pornit-o spre Azuga. Ca sa spun drept m-a cam infiorat sistemul ala de mers pe cablu de acolo dat fiind ca nu ma prea pasioneaza aceste instalatii (numai io stiu de cate ori am cazut din teleschiul de la Borsa :D) dar macar am ajuns repede sus. In varf ne-am intalnit cu Cosmin Munteanu care era singur tot pe ture si ne-am insotit la vale pe ceea ce a fost pentru mine o coborare mitica pe o creasta mult prea ingusta (si fara copacei) pentru amplele mele viraje. Am aflat despre PULVERUL LU’ NEA GIGI, despre mersul in derapaj, oarecum cu spatele, despre cum sapa Matei un profil in zapada pe partea ailalta a muntelui fata de unde ne-am dat, despre canturile schiului pe gheatza, despre cum sa nu-ti dai cu schiul in nas cand scoti focile de pe el si alte chestiuni tehnice, dar cel mai important cum sa eviti copacii din padure, moment fericit in viata mea dat fiind ca am luat numai 6 trante in lunga boschetareala prin padure. Iar cand am ajuns la drum eram ca niste pinguini toti (vorba Ralucai) care mai de care sa intrecem timpul ce ne despartea de minunatul orasel Azuga cu toate ATV-urile lui. Acu dupa ce v-am plictisit bine vreau sa mentionez urmatoarele lucruri pe care le-am priceput io in tura asta: - un schiu de tura clasic cum e al meu nu prea merge pe gheatza pe fetze de munte (a trebuit sa le dau jos o data ca mi-era cam dubioasa o bucat din coborare); - daca merg mai multi pe schiuri la deal e bine sa nu te bagi cu varfurile tale in cozile lu’ ala din fatza ca risti sa iti tai legatura de foca din parte superioara a schiului cum am patit dealtfel, sau sa te impiedici; - betele telescopice nu sunt bune la coborari prin padure sau pe muchii (nu mai zic de vai de abrupt), banuiesc ca stie toata lumea de ce; - cand te dai in padure e foarte utila o casca de protectie pe capatana si chiar niste ochelari ca sa nu-ti lasi pupilele prin vreo craca; - am ajuns la concluzia ca un clapar de alpin e mult mai bun decat unul de tura clasic la coborari prin padure sau pe fetze mai ales inghetate pentru ca tine mult mai bine piciorul si iti da siguranta mai mare – cel putin mie ca incepator mi-a dat mare incredere si chiar confort. Si alta concluzie pe care o trag io de aici este faptul ca un incepator e bine sa poarte astfel de clapari pentru a invata miscarile pe care le impun astfel de coborari. Eu nu sunt prea pretentios de fel asa ca nu am avut nicio problema sa urc in clapari de alpin pe foci, insa la o tura lunga nu am incercat – la astea am folosit claparii de tura. - Inaltatoarele de la Silvretta 400 pot sari foarte usor atunci cand te incapatanezi sa urci o panta prea mare. Sunt foarte utile si foarte rare si e pacat sa le pierzi numai ca ti-e lene sa-ti dai schiul jos din picioare; - E foarte important sa-ti iei un azimut cu locul unde vrei sa ajungi, daca poti, si sa nu cobori ca oile pe poteca batuta de pedestri pentru ca e mai usor si tu beneficiezi de schiuri care se misca mai bine in zapada neatinsa decat pe poteca :D (lol) Acu cativa ani cand m-am apucat de schi coboram pe poteca de la ceva cabana. Fiind incepator nu prea stiam cum e cu plugul in zapada amre si alte sisteme de franare asa ca am intrat ca lupu-ntre oi intr-un grup de turisti care urcau. Noroc ca n-a patit nimeni nimic ca eram expert la cazaturi pe vremea aia. - Tura asta a fost mai mult o boschetareala decat o tura clasica de schi de tura cum ar spune altii; Multumiri lu’ Bubulu pentru schiuri si lu’ Matei ca nu ne-a mai prins noaptea aiurea ca in multe alte ture ale noastre si lu’ nea Gigi ca mi-a aratat tehnica derapajului controlat pe gheatza lucie. Asta am priceput io din aceasta tura; totul este subiectiv si va rog sa nu luati ca sfaturi cele de mai sus. Fiecare le vede cum crede el mai bine pe pielea lui acolo sus. Ture faine si sa auzim de bine. Soimaru’

Pesteri cu gheata

Pesteri cu gheata



Motto: “Muntii nu sunt facuti sa ne
desparta, ci sa ne inalte”
necunoscut


Inainte de Florii primesc un telefon de la prietenul Gheorghe din Oradea. Nu-l mai auzisem de câteva săptămâni. Vroia să facem o excursie pe munte de Pasti. Am vorbit 5 minute si am hotarat sa mergem in Apuseni. “Bun dar pe unde mergem?,, l-am intrebat. “Vedem ghetarii”, spune el. ,,Sunt cinci in total si putem acoperii terenul in patru zile”. Cu ocazia asta ne-am zis ca am putea face chiar un reportaj. Fiind fotograf aducea el echipamentul necesar (aparat foto, laptop pentru descarcarea pozelor si un reflector. Gandul ma dezmeticise si ma incantase, incat am acceptat propunerea instantaneu. L-am intrebat pe Paulica si am sunat la Georgiana. Amandoi au fost foarte incantati mai ales ca nu aveau planuri inca pentru Sarbatoarea Pastelui.

Zis si facut. Joi seara ne-am suit in trenul de Cluj. Am ales Clujul si nu Alba Iulia pentru a trece sa-l vedem pe George Ardelean si sa luam ceva echipament de la el. Intalnirea a fost emotionanta, mai ales ca nu-l vazusem de juma’ de an. Bineinteles ca am pierdut autobuzul de Garda, unde am ajuns foarte somnorosi pe o caldura infernala pe inserat. Gheorghe ne astepta de cateva ore bune. Ne-am imbratisat si ne-am asezat la o bere rece. Timp de o ora am vorbit in contradictoriu ca nici unul dintre noi nu a inteles mare lucru. Asa-i cand te revezi cu prieteni pe care nu i-ai mai vazut de mult. Fiecare vrea sa stie ce si cum e cu ceilalti. Oricum, am luat-o la picior pe valea Gardei in sus, pana la cabana CRSE a speologilor de la Oradea la confluenta cu Garda Seaca unde Gheorghe gasise cazare. Dupa o scurta ploaie ne instalam. Pe prispa cabanei…, caci acolo gasise cazare.
N-a mai comentat nimeni. Ne-am instalat si apoi a urmat o proiectie pe laptop a fotografiilor facute de el in ultima vreme, in ambianta sunetului ploii si al greierilor.

Dimineata am luat drumul Mununei inspre Ocoale si ghetarul de la Scarisoara. Vremea se arata promitatoare si ne indemna sa dam jos polare si pantaloni lungi care ne incingeau sub greutatea ranitelor.
Ajunsi in Ocoale vizitam micul muzeu etnografic de aici, ne salutam cu oamenii locului si pornim spre ghetar. Mergem incet, parca sa mai absorbim ceva din lumina soarelui inainte sa coboram in pestera, unde stim ca ne va astepta ,,racoarea” si umezeala ghetii milenare. In aceast perioada muntii Apuseni sunt rar vizitati de turisti. Este totusi la topirea zapezii si cum spunea un prieten: ,,Deabia acum se deschide sezonul de dormit la radacina bradului”. Custodele pesterii, om din dealul Ocoalelor, cum ii spune acolo, tocmai se tragea spre casa. Dupa ce am dat binete si am povestit ce vrem sa facem a fost de accord sa ne insoteasca inapoi si sa ne deschida poarta care strajuieste intrarea in adancul muntelui. Scara de metal, foarte trainica, coboara in serpentine cativa zeci de metrii pana la marea bolta a ghetarului. Deja aerul se raceste incet incet, incat ajunsi jos incepem echiparea cu haine groase cat mai repede. Repede a insemnat jumate de ora. Pe chipul Georgianei si al lui Paulica se putea vede emotia si bucuria. Ochii le straluceau la vederea maretiei boltei de la intrare si la vederea impunatoarei coloane de gheata lipite de peretele de vis-à-vis.

Ghetarul de la Scarisoara este unic la noi in tara, cel putin. Cei peste 50000m3 de gheata stau ascunsi in maruntaiele muntelui lasand numai doua portite de acces prin care se ajunge in Rezervatia Mare si cea Mica, dupa cum le spune. Partea nevizitabila a pesterii ascunde cele mai mari frumuseti ale ghetarului adormit acolo. Se poate patrunde numai cu aprobare si mai apoi cu echipament adecvat (coarda statica, coltari, lanterna sau lampa de carbid, blocatoare, etc) si cunoasterea tehnicilor speo si TSA. Cu atat mai bine este sa fie un cunoscator al locului cu grupul respectiv. Ne-am fi dori sa intram, numai amploarea ghetarului – cea mai mare este chiar in aceasta perioada, la topirea zapezii – nu ne-a permis, caci intrarile erau astupate, de parca nu ar fi vrut sa primeasca pe nimeni in perioada de hibernare de peste iarna. Mi-am adus aminte de broastele testoase din platoul Muntilor Macin de primavara trecuta care stateau in amortire, in groapa sapata de cu toamna, asteptand razele soarelui pentru a se urni.
Spectacolul a inceput cand am ajuns la baza balustradei de unde in lumina reflectorului se vedeau mai impunatoare ca niciodata formatiunile inghetate ale ,,Bisericii”. Niciodata nu le vazusem atat de mari. Georgiana s-a catarat pana unde s-a putut, era atat de mica intre superbele coloane de gheata. Iar Paulica privea cu ochii lui de explorator stalagmitele cu fromele lor ciudate de parca ar fi vrut sa vada prin ele. Tavanul pesterii era plin de cristale de gheata, care in lumina dadeau impresia unui cer instelat in care un invatat ar fi putut ghici inceputul lumii.

Nimeni nu mai scotea o vorba, numai click-ul aparatului foto mai deranja clipocitul picaturilor ce se desprindeau din tavan ca sa cada fix in varful stalagmitelor, care pana la urma aveau sa ajunga una cu podeaua inghetata a pesterii.
Trei ore am petrecut printre gheturile Scarisoarei, trei ore de liniste si satisfactie in fata trecutului pamantului. Ghetarul continua sa scada de-a lungul anilor, insa. Se topeste toamna pentru a renaste, prin odihna de peste iarna, primavara, dezvaluind ochiului numai o mica parte din maretia lui care se ascunde in inima muntelui.

Iesiti la drum ne intampina o ploaie marunta si ne grabim sa strangem echipamentul pentru inca patru ore de plimbare pana la Casa de Piatra, unde vom poposi in noaptea Invierii. Dand binete domnului de la pestera ne intoarcem la drum. Avem de strabatut prin padure si prin poieni pline de branduse abia rasarite. Dupa nici un kilometru de cand intrasem pe drumul forstier pe stanga vedem un indicator ce indruma turistul spre izbucul Tauz. Am fost si noi sa-l vedem. Din pacate uitasem aparatul foto in ranita care ramasese sa pazeasca drumul, oricum pustiu.

Fanul din sura te imbia la un somn binemeritat. Ne-am hotarat, fiind seara de Inviere, sa trecem pe la bisericuta satului, chair daca am aflat ca preotul nu va tine slujba in noaptea , deoarece era la biserica din Arieseni.

Bisericuta din lemn, veche de peste un secol, era foarte primitoare, mirosul de tamaie era foarte puternic in mica incinta de 6m/3m. Dainuia acolo, sprijinita in partea altarului, pe niste bolovani pusi unii peste altii, cum dealtfel sunt majoritatea caselor de aici. Statea in umbra bisericii mari, nou ridicate; dar in lumina lunii parea mult mai luminoasa decat noua surata de alaturi.

Casa de Piatra este un loc unic in Romania. Un catun de 17 gospodarii incadrate din toate partile de un brau de stanci ce-si aratau pe alocuri fata din padure. Doua drumuri sunt de aici. Una, pe unde am intrat noi, dinspre Scarisoara, (drum de masina) si alta pe unde vom pasi maine spre Padis. In sus este poiana Calineasa, pe Muntele Batrana, unde anual in iulie este mare targ, si in care munte se afla ghetarul si pestera de la Vartop. Dupa un scurt urcus printre stanci, insotiti de custodele pesterii, in dimineata primei zilei de Pasti am ajuns la intrarea in ghetar. O usoara coborare pe sub bolta cascata in padure, ne aduce in plan orizontal pe podeaua pesterii plina de bolovani. Vartopul este unul din cei mai mici ghetari din Apuseni. In fata admiram coloanele de gheata care unesc tavanul cu pietrele de pe jos. Impunatoare coloane care dau impresia (vazute de la intrare) de niste dinti intr-o gura deschisa. Aerul rece pastreaza coloanele pana inspre mai / iunie, spun oamenii. Chiar vara exista gheata in pestera. Vorbeau de pestera ca fiind frigiderul satului; si cumca pe vremuri oamenii locului isi depozitau acolo alimentele care sa ramana proaspete peste vara.

Dupa cateva fotografii, custodele pesterii ne invita sa vizitam cele trei galerii ale pesterii. Ne strecuram printre formatiunile de gheata din fundul incaperii principale – mai mult stalagmite, unite in forme ciudate unele de altele – si intram pe o potecuta in urcus pana la o poarta de fier. Un clic de cheie si un scartait scurt si ne strecuram cu lampile pe cap in prima incapere a pesterii. Ce este interesant la pestera asta este urma omului preistoric, scoasa cu planseul stalagmitic si dusa la muzeu in Cluj. Draperiile ce inconjoara pe mai multe nivele pereti incaperilor prin care trece micul lac subteran, picaturile de apa ce cad in baltile de pe podeaua pesterii, toate sunt intr-o ordine desavarsita. Linistea ne inconjoara si iesirea ne pare asa departe, desi nu sunt mai mult de 60 de metri pana la padure. Stam la lumina lampii de carbid, iar stalacmita din dreapta pare “cocosul” lui Brancus care tocmai s-a trezit si cucurigeste a ziua. […]. Aici aflam ca si jos in sat s-a bagat curent abia anul trecut in noiembrie. Si incerc sa-mi imaginez viata satului noaptea pe cand nu era curent electric. Sa fi fost ca acum in pestera, la mica flacara a lampii?
Casa custodelui pesterii este ultima din deal, avand privelistea asupra intregului loc. Stam la o pipa cu el si ne uitam la micul catun luminat de soare pe care trebuie sa-l parasim. Ne luam la revedere de la gazda si de la Casa de Piatra si apucam pe Valea Gardisoarei. Trecem pe langa pestera Coiba Mare a carei gura se casca printre copacii de peste rau si inaintam prin zapada peste glezne ramasa pe drum.
Taiem zapada cu randul. Cea mai castigata este Georgiana care este cea mai usoara. Inaintam incet spunand bancuri si batandu-ne cu zapada. Lasam drumul forestier dupa o ora jumate si intram in padure. Hotaram sa nu tinem traseul marcat si ne abatem spre varful Garda ocolind printre branduse o muchie de unde am putea avea o priveliste de ansamblu pana inspre Vladeasa. De la Scarisoara incoace ne-a urmarit cu insistenta varful cel mai inalt al Bihorului – Cucurbata Mare. Si daca drumul prin zapada a fost greut (diminutiv) (zapada fiind moale si foarte apoasa) sa vedeti cum a fost pe plai printre miile de branduse. Ti-era mila sa zbdrobesti sub bocanci chiar si o floare, iar sa te strecori era aproape imposibil. Mergeam cu capul in jos, privind la bradusele deschise spre noi. Parca albastrul cerului coborase pe pamant printre firele de iarba. Nici nu am bagat de seama cand am ajuns sus si muntii Vladesei ne priveau de departe. Pana aici nu intalnisem nici un turist. Oamenii din sat spuneau ca mai e ceva vreme pana sa apara turisti prin locurile astea.
La vremea apusului ajungem in Padis. Liniste si pace. Toata zona era sub zapada. Nici o urma de om sau de schiuri, numai de animale. In sfarsit vedeam Padisul pustiu (n-avem nimic cu zona dar vara este asa aglomerat, incat nu prea ai pe unde te ascunde de muzica si chestii orasenesti). Unul din geamurile cabanei era insa intredeschis. Am strigat dupa cineva, dupa care am sarit peste pervaz si ne-am instalat in cea mai calduroasa camera pe care am gasit-o. Somn in pat dupa trei nopti. Hmm… merge si asa. Dimineata la ora sase eram cu Gheorghe afara – faceam poze (sic!). “Sa prinzi momentul” – spunea el. Cu ochii carpiti de somn vedeam in ceata Bisericuta Motului ce strajuieste complexul de la Padis. Azi ne asteptau Cetatile Ponorului. Toti eram incantati. Georgiana si Paulica care auzisera numai povesti si privelisti, iar noi care nu mai fusesem pe acolo de un an. Zona Padisului era acoperita de zapada pana inspre Lacul Ponor (lac temporar ce se formeaza din acumulrarea apei ce curge dinspre platoul Padisului in Poiana Ponor – pe valea Bradetanului). Vara, cand apa dispare in stanca, traseul marcat trece aproape prin mijlocul poienii. Acuma stalpul de marcaj se afla la cativa metri buni de mal. Aici am vazut ceva cu totul nemaipomenit – la mal, sub apa se gaseau branduse si ghiocei deschisi ca si cum ar fi fost pe pamant. Sub apa razele soarelui le dadeau o stralucire aparte. Nu aveau sa traiasca prea mult fara oxigen dar ofereau ochiului o clipa de neuitat. “De peste 25 de cand vin aici in fiecare primavera – ne spuse Gheorghe – este prima oara cand vad lacul asta atat de mare.” Iar sorburile din stanca prin care apa isi incepea calatoria spre Cetati, erau prea mici pentru o asemena cantitate de apa. De unde atat de calma in Lacul Ponor, apa prinde viata in adancul muntelui pentru a se revarsa involburata intr-un tumult asurzitor, in Cetatile Ponorului – loc inchis din toate partile, undeva ca o gaura in pamant, adanca de peste 100 m. Aveam varianta de a merge pe deasupra braului de stanci, pe la “balcoane” (trei la numar), dar am ales punctual albastru, care ne-a dus chiar in inima Cetatii. Grandiosul portal de aproape 75 m inaltime (cel mai mare din tara de altfel), prin care apa intra vijelios inapoi in munte (in acest anotimp), ne-a aparut in fata ochilor; cel mai grandios fenomen carstic din Romania – Cetatile Ponorului. In acest portal, numit si Pestera Cetatilor Ponorului, turistii temerari pot cobori inauntru, pe partea drapta pe langa cascada, circa 400 m, dar numai cand apele sunt mici. In cazul nostru nici nu se punea problema, cetatile Ponorului erau inca sub zapada iar apa era mare. Dupa ce am inghetat bine intre zidurile Cetatii am inceput sa urcam prin zapada pana peste genunchi pe alocuri, inapoi in drum, de unde peste Poiana Glavoi am pornit spre Piatra Galbenei (1243 m). Stanca alba strajuieste spre sud, printr-un versant de 200 m Poiana Florilor. De sus, se poate vedea, in zilele senine, Cucurbata Mare, partia de schi de pe Muntele Vartop, valea Galbena, Muntele Bortig (cu avenul lui care da in ghetarul Bortigului). Piatra galbenei este unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere din Muntii Apuseni.

Scara de lemn de la intrarea in pestera era acoperita cu gheata. Am coborat cu coltarii in sala mare, incet, fara sa deranjam imensul bloc de gheata din mijlocul ei. In jurul lui erau cazuti busteni mari si frunze caramizii prin tavanul spart al pesterii. Zapada cazuta in timpul iernii acoperise blocul de gheata, aflat la cele mai mari dimensiuni din timpul anului. Ghetarul Focvul Viu statea in fata noastra impunator si tacut, mangaiat de cate o adiere de vant venita prin bolta sparta ce se casca deasupra. Combinatia coloristica de ruginiu – capetele lemnelor prinse in gheata putrezisera si, cu timpul, murdarisera podeaua inghetata a pesterii – si alb-albastruiul coloanelor de gheata creea un decor feeric. In general vara (dar mai ales la solstitiul de vara), in jurul pranzului, soarele lumineaza interiorul ghetarului, iar din contactul luminii cu gheata aceasta pare ca arde.
Avand echipamentul necesar la noi am rapelat din padure, prin tavanul spart. Coarda fiind de 45 m nu a ajuns pana jos, atarnand la trei metri deasupra planseului de gheata, chiar pe marele con din mijloc, de unde trebuia sa ne dezlegam si sa coboram cu grija. In fundul salii mari se face o galerie, in spatele stalagmitelor, ce coboara 4 m pe un tobogan de gheata pana in galeria mica. Aceasta nu este luminata natural oferind cateva concretiuni de calcar animate in tavanul pesterii precum si cateva stalagmite de gheata (mai mari sau mai mici in functie de anotimp). Pe seara am iesit din pestera cu picioarele pline de furnicaturi dureroase si bocancii inghetati bocna – de la 08:00 de cand plecasem din Padis pana aici am stat numai in zapada. A fost foarte palcuta iesirea din pestera in aerul cald care era afara. Nu ne-a venit sa credem ca de Pasti mai era atata zapada in Apuseni.
Am coborat rapid in Poiana Florior (600 m aprox diferenta de nivel), pe care am gasit-o brazdata de branduse si alte cateva specii de flori primavaratice. Vara aici este un paradis al florilor, sute de specii coloreaza pantele inverzite creind un peisaj mirific. Undeva in coada poienii am poposit intr-o mica stana, incalzindu-ne la un foc.
Dimineata am pornit spre izbucul Galbenei, dupa ce am vizitat “balcoanele”, cele doua de pe malul drept, situate mult deasupra firului Galbenei. Pe vremuri acestea au fost amenajate cu balustrade si mese din lemn de catre Czaran Gyula (Iuliu Taranu, in traducere libera, avocat de la Moneasa) prin 1905 – 1910 mai exact, fiind construite la nivel european al acelor vremuri din proprii bani, iar pe langa aceasta a mai amenajat multe trasee din zona Padis – Cetatile Ponorului. Inca o data apele inghitite de Pestera Cetatior ies la lumina prin izbucul Galbenei, printr-un izbuc de 7 m in diametru situat la baza unui perete. Apa se scurge printr-un canion ingust, cu pereti inalti de peste 200 m, uneorii chiar peste 300 m, si formeaza unul dintre cele mai spectaculoase sisteme de marmite din tara (apa coboara 100 m diferenta de nivel pe 700 m lungime aeriana). Apa Galbenei intra pentru ultima oara in munte, in “tunelul chcilor Galbenei” din care iese specatculos printr-o cascada evantai de 7 m pravalindu-se intr-un lac. Mai departe Galbena se uneste cu Bulzul (in aval de Cabana Cibela) formand Crisul Pietros, indreptandu-se spre satul Pietroasa, unde vom ajunge si noi in mers de melc pe dupa-amiaza.




Excursia a fost, pentru mine, un vis implinit dupa un an de zile de asteptari, gandindu-ma cum va fi revederea. Am avut o vreme cum nu prea vezi prin muntii Apuseni dat find ca nu ne-a plouat decat in prima seara, la Garda. Data viitoare voi merge cu Gheorghe prin locurile mele. Poate pe vaile sudice ale Fagarasului.



Ghetarii de pestera sunt o varietate a peisajului carstic. Spre deosebire de pesterile fosile sau active, ghetarii de pestera sunt foarte pitoresti. La vedere exista o crestere si o descrestere a ghetii, in functie de anotimp, aceasta luand in fiecare an diferite forme. Este ca un organism viu care respira acolo in inima muntelui. Cei mai frumosi si mai mari ghetari de pestera sunt in Austria.



Echipa: Georgiana Bungeteanu (Bucuresti – studenta), Gheorghe Vasile (Oradea – fotograf), Paul Barbelian (Bucuresti – student) si Tudor Georgescu



NOTA: Ruta pe care am parcurs-o este ruta clasica de vizitare a Muntilor Apuseni si mai ales, cu vizitarea pesterilor care ascund ghetari. Din pacate nu am ajuns la Bortig, din cauza timpului si pana la urma nici nu eram echipati sa coboram avenul de aproape 50 m pana la ghetar.

RUTA: Garda de Jos – Ocoale – Ghetarul de la Scarisoara – Casa de Piatra – Ghetarul Vartop – Cabana padis – Cetatile Ponorului – poiana Glavoi – Piatra galbenei – Ghetarul Focul Viu – Poiana Florilor – Cheile Galbenei – Valea Crisului Pietros – satul Pietroasa.

Foto: Gheorghe Vasile; Text: Tudor Georgescu


Multumiri lui Catalin Ichimescu.